In clipele ei de tristeţe şi griji, mama imi spune: "Şi tu nu ai şi tu, măi, mamă, o meserie!"O zice şoptit, nu fără un tainic reproş şi o teribilă neconsolare. Nu are şi ea cu ce se mândri când suratele sale de cafea vorbesc despre fii şi nepoţi care s-au ajuns – care doctor, care avocat, care director sau chiar meseriaşi cărora nimeni nu le mai poate lua şurubelniţa, rindeaua sau trafaletul din mână.
Pentru mama, a scrie nu e meserie. Nici ceea ce aduce scrisul – o carieră didactică, un angajament la o redacţie – nu e stabil şi sigur. Mama e doar unul dintre milioanele de români care gândesc pozitiv, exprimând o realitate şi o opinie comună: a scrie e un hobby, e o plăcere pe care ţi-o poţi satisface şi in mult-puţinul tău timp liber, dar pe care nu te poţi baza când te gândeşti cu ce să-ţi plăteşti intreţinerea, pachetul de ţigări şi medicamentele.
Tâmplar eşti pentru că faci mobilă, debarale, garduri. Zugrav pentru că dai cu vopsea şi var. Mecanic pentru că ştii de ce nu mai porneşte maşina, că inlocuieşti bujiile sau cureţi carburatorul. Scriitor nu eşti pentru că scrii cărţi. Scriitor nu eşti nici când le publici. Scriitor eşti când alţii cred despre tine că eşti scriitor. Nici o altă profesie nu depinde atât de mult – aş zice chiar decisiv – de părerile altora ca profesia de scriitor. Iar in republica literelor, mulţimea delegă aceste competenţe unor indivizi care să-i reprezinte. Obişnuit, ei se cheamă critici literari sau istorici literari. Sau notorietăţi literare in care ceilalţi cred. Aceştia decretează: ăsta-i scriitor, ăsta nu-i scriitor. Când mai multe păreri converg, asta vrea să insemne că a mai apărut un scriitor. Astfel validat – transferându-şi o parte a competenţelor şi notorietăţii celui care l-a validat – nou-venitul devine la rândul său o instanţă care dă verdicte. "Caii lui Ahile trebuie că şi existau de indată ce il trăg
