Nimic prozaic

Dacă am adopta limbajul celor care prezintă filme în ziare, am putea spune, despre romanul Barbarius al lui Constantin Ţoiu, că este un "roman de artă". în cele 280 de pagini ale sale, nu există aproape nimic prozaic. Autorul povesteşte artistic fiecare episod, astfel încât până şi stoarcerea unei lămâi deasupra unor felii de somon afumat se transformă într-un ceremonial.

Constantin Ţoiu nu se află la prima carte de acest fel. Romanele sale Galeria cu viţă sălbatică, 1976, însoţitorul, 1981, Obligado, 1984 şi Căderea în lume, 1987 au adus o undă de rafinament în literatura noastră postbelică, pauperizată forţat de esteţii regimului comunist. Prozatorul s-a remarcat şi printr-o publicistică scrisă cu plăcere, flagrant diferită de aceea care se scria în mod curent. (România literară are norocul de a găzdui şi azi rubrica sa, Prepeleac). Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale fac parte din ascendenţa literară a lui Constantin Ţoiu, iar Ştefan Bănulescu, Radu Petrescu, George Bălăiţă - dintre cei cu care el s-a aflat în emulaţie.

Ceea ce-l distinge pe Constantin Ţoiu chiar şi printre contemporanii cu care seamănă este un stil boieresc în practicarea literaturii. Nu este vorba numai de estetism, rafinament, voluptate a digresiunii, ci şi de o ţinută de la care prozatorul nu abdică niciodată, de o incompatibilitate cu spiritul plebeian.

Acest stil face şi farmecul romanului Barbarius. Atmosfera este aceea din nuvela Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann. Un bărbat în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, Cezar Zdrăfculescu, se pregăteşte să moară, calm, senin, făcând o excursie la Sinaia şi vizitând-o pe o cunoscută a sa, Agripina Boboc, o femeie trecută şi ea de mult de prima tinereţe. Bărbatul nu suferă de nici o boală gravă, nu este ameninţat de nimeni şi nici nu intenţionează să s