În orice cultură, dar mai cu seamă într-una marginală, cu dezvoltare sincopată, hărţuită şi hărtănită, ca a noastră, oamenii de anvergura şi calibrul lui Sorin Antohi sunt extrem de rari şi, ca atare, preţioşi.

Un om al conjuncţiei, nu al disjuncţiei. Un mijlocitor esenţial între oameni, culturi, stiluri şi şcoli de gândire, pedagog neobosit, natură catalitică şi coagulantă. Un hiperconstructiv. Un istoric al ideilor înzestrat cu erudiţie literară, apetit pentru politologie, deschidere filosofică, vorbind cu charismă şi farmec amfitrionic engleză, franceză şi germană, autorul câtorva cărţi de referinţă (printre care „Exerciţiul distanţei“, 1997, „Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română“, 1999) şi al unor volume dialogale (cu Mihai Şora, Adrian Marino, Alexandru Zub, Moshe Idel), eseist, traducător, coordonator de serii editoriale la Humanitas, dar şi de lucrări colective apărute sub egida Central European University, cu sediul la Budapesta, unde Antohi a fost mai mulţi ani profesor şi prorector.

În „Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public“, volumul recent apărut la Polirom, Sorin Antohi îşi grupează şase studii publicate între 2000-2006, unul mai fierbinte, mai dens şi mai generos decât altul, dedicate lui Noica şi „şcolii de la Păltiniş“, liberalismului în lectura lui John Gray, lui Saul Bellow (romanului „Ravelstein“), utopiei comunitariste („societatea monocromă“ a lui Amitai Etzioni), precum şi studiile introductive la două volume excepţionale, traduse de Mona Antohi: Allan Bloom, „Criza spiritului american“ şi Mark Lilla, „Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică“.

Fiecare cu deschidere şi greutate de teză doctorală. Altcineva ar fi dezvoltat pe rând fiecare nucleu, îmbogăţindu-şi CV-ul cu şase cărţi stufoase, respectabile, redutabile. Nu şi Antohi, care n-a vrut altceva decât să însoţească î