Puterile egale pe care le au Senatul şi Camera Deputaţilor reprezintă principalul defect al modului cum este organizat parlamentul românesc. Deşi, acest sistem este utilizat de cele mai importante puteri ale lumii, aceste state au optat pentru atribuţii diferite ale camerelor legislative. De exemplu, o cameră are putere de veto absolut asupra deciziilor celeilalte, fără nici un recurs, cum se întîmplă în SUA, Italia, Belgia ori Franţa, potrivit unei analize a cercetătorului Bogdan Dima, pentru revista Sfera Politicii. În Parlamentul Germaniei, camera inferioară poate opri doar iniţiativele adoptate de camera superioară cu privire la legislaţia landurilor.

Pe de altă parte, în multe state europene membrii camerelor legislative sunt aleşi după sisteme diferite de vot. De exemplu, un mandat în Camera Lorzilor din Marea Britanie este pe viaţă. Câte o treime din Camerele Superioare ale SUA, Indiei şi Cehiei se aleg o dată la fiecare doi ani. În Franţa, o treime din senatori se înlocuiesc la trei ani. În Belgia, din cei 71 de membri ai Senatului, 40 sunt aleşi direct şi 31 sunt aleşi indirect, arată acelaşi analist. Nici una dintre aceste diferenţieri nu se aplică în România.

Lungul drum al unei legi până la public

Astfel, în ţara noastră, atât senatorii, cât şi deputaţi sunt aleşi prin vot uninominal, pentru un mandat egal de patru ani, şi reprezintă aceleaşi teritorii şi populaţii. În adoptarea actelor normative, ambii au atribuţii similare. Dacă un act normativ porneşte din Camera Deputaţilor, după adoptarea sa ajunge la Senat. Senatorii îl pot vota ca atare, dar de cele mai multe ori dezbaterile se reiau de la început, iar decizia finală îi aparţine Senatului. Dacă senatorii iniţiază o lege, procesul legislativ este identic, dar în sens invers, adică deputaţii au ultimul cuvânt. Chiar şi după revizuirea constituţiei, în 2003, “s-a menţinut şi chiar