E şi treaba mea şi a noastră, a tuturor acelora care (mai) avem memoria autenticului, memoria gustului adevărat: cu cât devenim mai puţini, cu atât mai uşor le va fi producătorilor să vină-n piaţă (generic vorbind) tot mai mult cu tot felul de soiuri mai „productive”, dar mai lipsite de gust.

Pâinea noastră cea de toate zilele

Cunoaşteţi senzaţia de stres de-a avea prea mult de mâncare? De exemplu prea multă pâine, aşa cum mi s-a întâmplat anul trecut, la început de octombrie la Amnaş. Luasem cu mine trei pâini rotunde şi negre de Compan, de jumătate de kil fiecare – asta după ce am pândit o zi cu pâine bine coaptă – în două din trei zile nu-i cazul, din păcate! Apoi au venit sora mea şi cumnatul, aducând şi ei (de la Deva) o pâine albă, feliată (dintr-aceea care, ca mai toate pâinile din comerţ, odată învechită, nu mai are nici un gust – respectiv are gust de paie, dacă vreţi).

Am tras o fugă până la Sibiu. Ori de câte ori vin în ţară, sora mea nu ratează să treacă şi pe la Sibiu, doar şi pentru ea a fost oraşul copilăriei şi al tinereţii, acolo a făcut clasele 9-10, acolo a avut primul ei job, la fabrica de pielărie şi marochinărie „13 Decembrie” (ce-o mai fi însemnat şi data asta pentru comunişti?). Nu ştiu de ce, poate din cauza pâinii albe feliate, poate dintr-o nevoie „genetică” de a merge la sigur, am considerat că n-ar strica să mai cumpăr o pâine – şi am luat ce iau de obicei de la Sibiu: o pâine neagră mică (vorba vine, e de-un kil – există şi de 1,5 şi de 2 kile!) de la Dobrun, pâine care măcar nu devine paie când se învecheşte.

După două zile, sora mea şi cumnatul au tăiat-o din Amnaş, direcţia Germania. Cum nici ei nu (mai) sunt mari mâncători de pâine (pentru că, de, îngraşă!?), am rămas „pe cap” (şi „în cap”...) cu o groază de pâine – pe scurt: am rămas în urmă stresat. Cunoaşteţi genul acesta de stres?

Am stat şi