Omul simplu intreaba direct: dar ce faci dumneata pentru mine? Eu iti dau piine, masa, casa, ciorapi, haine, masina in care te plimbi, hirtie igienica, tu ce imi dai in schimb? Ei bine, ca sa aduc o umbra de onorabilitate asupra acestei ocupatii deloc apreciate la noi (daca mai nimeni nu citeste, la ce mai sint buni cei care scriu in loc sa faca ceva mai serios? Oricum, cititul e ceva pentru timpul liber si cine mai are acum timp liber?), spun simplu si direct: si scrisul este o munca fizica. Daca incep prin a va spune ca ma doare fiecare litera a acestui articol nu comit nici o figura de stil: acesta este purul adevar. De data aceasta, simt la modul concret denotatia acestei propozitii banale. Abia m-am intors de la un meci de fotbal, la sfirsitul caruia un adversar mai hotarit a avut inspiratia sa-mi "fure" piciorul de sprijin si am cazut pe mina dreapta. Aceasta nu a gustat gluma si s-a umflat prompt, incit abia am reusit sa schimb vitezele si sa ajung pina acasa. Aici, nici vorba ca sotia sau fiu-meu sa perceapa latura eroica a situatiei; pur si simplu refuza sa ma trateze ca pe un mascul care s-a intors ranit, dar demn de la o infruntare destul de contondenta, din care a iesit cu fruntea sus; sub scut, totusi. M-am impacat cumva si cu gindul acesta, pina cind mi-am amintit ca am aminat scrierea articolului pentru "Ziarul de Iasi". Fatalitate! Prima reactie a fost sa scriu un e-mail (fireste, cu unghiile de la mina stinga) si sa anunt ca saptamina aceasta nu-mi pot onora rubrica. Dar ceva ma face sa-mi misc cu greu mina la incheietura careia a crescut un ou (nu de strut, nici macar de rata, ci de cuc sau de gugustiuc) pe tastatura laptopului. Sint un om constiincios si, in plus, mai am vreo 2 saptamini si bifez cinci ani batuti pe muchie in care nu am lipsit nici macar o saptamina din pagina de opinii de marti. Mi-ar parea rau ca tocmai acum, inainte sa se implin