E destul de greu sa scrii despre cartile lui Sorin Stoica. Nu pentru ca autorul lor a murit la o varsta la care altii abia incep sa traiasca, iar verdictele criticii s-ar inmuia putin, din sentimente omenesti. Printre cei mai inzestrati scriitori ai generatiei sale, Sorin Stoica nu are nevoie nici antum, nici postum de vreo indulgenta valorica sau dispensa de talent.
Problema comentatorilor este alta. Scrisul prozatorului precoce, venit din Banesti sa cucereasca Bucurestiul literar si artistic, nu poate fi usor incadrat intr-o categorie stilistica si un gen literar. De la debutul editorial si pana la ultimele aparitii, receptarea favorabila si uneori entuziasta a cronicarilor nu are chiar cea mai adecvata raportare la textul prizat. Acesta e complex si ambiguu in aparenta lui simplitate, jucand pe mai multe planuri si impiedicand sistematic cristalizarea unei perspective critice integratoare.
Cel mai comod ar fi sa spun ca O limba comuna*, ca si alte volume ale lui Sorin Stoica, utilizeaza un material biografic pentru a scoate, din el, proza. Dar aceasta falsa proza scurta, cu douazeci si sapte de "povestiri", cum scrie pe pagina de garda, se organizeaza sub ochii nostri ca un jurnal romanesc ori un roman de notatii diaristice, centrandu-se pe experientele eului, expunandu-le privirii cititorului. Sinceritate maxima, patetism asumat, autenticitate fara halo literar, am zice, parcurgand episoadele de spital ale autorului-narator-protagonist, povestas neobosit al vietii sale. Insa, asa cum nu avem aici proza propriu-zisa, pseudoreferentiala, nu descoperim nici un jurnal in acceptiunea curenta, un document al miscarilor launtrice si sociale. Intervine, decisiv, componenta artistica, acel unghi de refractie fictionala ce transforma materia existentiala bruta in literatura semnificativa si expresiva. Pana la urma, un termen ca "autofictiune" si o colecti
