Dincolo de retorica păşunistă a podurilor de flori, urmată de era glaciară Voronin, în mod fundamental, Moldova este mai interesată de o relaţie cu România decât suntem noi de una cu ei.
La Rădăuţi, pe Prut, în nordul judeţului Botoşani, se întâmplă o chestie de dosarele X: un pod nou-nouţ, cu tot cu conexiunile rutiere aferente, finanţat de UE cu 11 milioane de euro ca proiect de transport strategic în regiune (este singura cale de acces peste râu, pe o mare distanţă), zace nefolosit, îngrădit cu sârmă ghimpată. Asta, deoarece partea română nu
s-a putut hotărî, timp de patru ani, cine să construiască punctul vamal aferent: judeţul? Ministerul de Interne? Altcineva? Pe malul celălalt se văd luminile aprinse în vama moldovenească, şi ea nou-nouţă, ce pare că abia aşteaptă să înceapă lucrul. E normal: dacă podul ar fi circulabil, întregul raion Lipcani ar scăpa dintr-o teribilă izolare, câştigând piaţă de desfacere pentru produsele agricole ale zonei, el fiind acum o margine de Moldovă prinsă între România şi Ucraina.
Cazul doi: deşi nu este cel mai circulat drum al ţării, Moldova a reabilitat la standarde europene, cu eforturi numai de ea ştiute, drumul naţional care leagă Chişinăul de Leuşeni. De asemenea, vama Leuşeni este nouă şi civilizată, cu capacitate de a duce trafic mult mai intens decât cel actual. Dincoace, la Albiţa, principala trecere românească spre Moldova, punctul vamal arată ponosit, iar oficialii în uniformă au un aer sictirit la care renunţă doar când îi apucă zelul capricios la adresa vreunui moldovean inocent. Adică se poartă cum se purtau cu noi vameşii italieni cu 56 ani în urmă. Drumul nostru de la Albiţa în interior e rezonabil, dar cârpit şi cam neglijat, după marea reparaţie de acum 10 ani, el însuşi fiind o ilustrare a interesului nostru fluctuant pentru Moldova.
Acestea nu sunt cazuri întâmplătoare. Ele arată că,
