Ceea ce se numeşte transfer de capital simbolic a căpătat, in spaţiul cultural românesc, aplicabilitatea bovarismului profesional. Breslele dinainte de 1990 au inceput să-şi imprumute ori să-şi dispute reprezentanţii autorizaţi. Poeţii au vrut să facă talkshow -uri la televiziuni, iar jurnaliştii, recrutaţi dintre ingineri, şi-au descoperit in culmea gloriei mediatice o coardă lirică. In guvernul unui premier-poet, ministrul de externe era, la bază, filosof. Preşedinţii, cu excepţia celui actual, au tot scris la cărţi. Nu-i deci de mirare că un fost ministru de finanţe, Varujan Vosganian, se incearcă acum pe terenul accidentat al romanului.
Recunosc că am privit cu mefienţă această tentativă, până in momentul in care am aflat că Magdalena Popescu-Bedrosian şi Ştefan Agopian citiseră Cartea şoaptelor* şi fuseseră incântaţi de ea. Un ultim semn de intrebare s-a legat de aceste terminaţii onomastice: Vosganian - Bedrosian - Agopian. Nu cumva o undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă instanţă a unei cărţi cu şi despre armeni?
In fine, să spun că rareori mi-au plăcut operele cu o temă dată şi tratată până la transformarea intr-o teză. Un roman despre genocidul armenilor n-ar putea lucra decât cu o schemă de pozitivare morală, extrasă din sângele suferinţei colective şi anulând (sau măcar diminuând) individualitatea propriu-zisă, netributară factorului exterior, a personajelor. Complexitatea interioară este de obicei redusă prin constrângerea tematicii grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologică şi insondabil moral dispare frecvent din ecuaţia simplă - prea simplă - a romanului cu ţărani săraci/ comunişti idealişti/ sclavi in curs de eliberare/ revoluţionari finalmente confiscaţi/ ardeleni patrioţi/ armeni hăituiţi de turci...
Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezidă in chiar caracterul său romanesc.
