De mulţi ani, decenii întregi, urmăresc cu strângere de inimă distrugerea patrimoniului construit al Capitalei, văd cum dispar case, străzi, despre care îmi povesteau în anii ’80 prietenii mei vârstnici din Bucureşti. Pentru mulţi băştinaşi ai oraşului o mai mare calamitate ca aceasta nici nu se putea imagina. Dar dacă dărâmarea este urmată, în principiu, de construire, cum poate fi explicată distrugerea sau lăsarea în paragină a unor biblioteci întregi, când bine se ştie că bibliotecile mari au fond uzat şi colecţii incomplete? Şi ce pretext există oare pentru distrugerea de arhive? Mergând pe urmele istoriei şcolii gustiene, asist neputincios la dispariţia unor arhive personale şi trăiesc cu teama că în Bucureşti în fiecare zi dispare o arhivă personală cu însemnătate pentru cultură (iar specialiştii în istorie socială nu mă contrazic). Ceea ce însă m-a stupefiat a fost o informaţie despre arderea unei colecţii de scrisori de soldaţi din secolul al XIX-lea la o arhivă departamentală, pe motiv că nimeni nu s-a interesat vreodată de ea. Cred că aici orice comentariu ar fi de prisos.

Am făcut aceste observaţii pentru a ilustra în ce context am luat în mână volumul îngrijit de Sanda Golopenţia, care conţine corespondenţa dintre părinţii ei, sociologul Anton Golopenţia şi etnologa Ştefania Cristescu Golopenţia. Încă o lucrare monumentală de restituire datorată eminentei profesoare de pragmatică culturală de la Universitatea Brown (SUA), care nu numai că a păstrat moştenirea părinţilor săi, apropiaţi colaboratori ai lui Dimitrie Gusti, dar, nevoită să emigreze în SUA, cu greutăţi inimaginabile, a luat cu sine întreaga lor arhivă. După 1989, cu dificultăţi la fel de importante, a completat-o cu documente din arhiva fostei Securităţi şi aceea a Institutului Naţional de Statistică, unde Anton Golopenţia activase în ultimii aproape 10 ani înainte de a fi fost întem