Scriitorul Nicolae Breban (79 de ani) vorbeşte despre parcursul său sinusoidal din secolul trecut, despre cei mai buni prieteni ai săi, Nichita Stănescu şi Matei Călinescu, şi despre opera sa greu de adunat pe un singur raft.
S-ar putea spune că academicianul Nicolae Breban a format, din incorectitudinea politică, un reflex necondiţionat. Nu mai face – dacă s-a străduit vreodată – niciun efort să menajeze, să ascundă cumva vechiul misoginism, frumoasa trufie ori divina forţă creatoare pe care o simte în retorica sa nebună. E o avalanşă. Iar replicile fireşti, înjurături ori îmbrăţişări, sunt la fel de nimerite, au aceeaşi valoare pentru el. Un lucru contează: există! E în cărţi. Le spune domnul Breban şi uite că îi place şi lui când le spune.
„Weekend Adevărul“: Domnule Breban, parcă nu e cale de mijloc cu dumneavoastră. Ori sunteţi elogiat, ori dispreţuit pe un ton categoric.
Nicolae Breban: Înseamnă că sunt încă prezent. Mă bucur de înjurături. Am avut înjurături şi sub comunism – cea mai mare înjurătură a fost a romanului „Bunavestire“, făcută în Plenara Comitetului Central – am parte de înjurături şi-acum. Am fost atacat atunci de fostul meu amic, Titus Popovici. Şi, pe urmă, toată presa de partid din ţară şi toată presa literară a atacat acest roman. „Roman pornografic, anticomunist.“ Peste un an, eu fiind la Paris, romanul a primit premiul Uniunii Scriitorilor împreună cu un roman al lui Ştefan Bănulescu. Aşa am fost noi dintotdeauna. Noi, românii, nu clădim. Cu excepţia lui Breban, Sadoveanu, care clădesc, noi facem câte-un gard.
Când începem?
Orice lucru se învaţă prin exerciţiu. Dar pentru asta trebuie, cât de cât, aplicaţie – adică dotare. Şi, mai ales, voinţă politică. Eu cred că justiţia e ultimul loc în care democraţia se va instala în România. E şi normal, dragii mei: în România n-a existat niciodată o
