Sorin Frunzăverde a demisionat sâmbătă din partid. Astăzi „s-a exorcizat” deplin, renunţând şi la şefia CJ Caraş Severin. Boc îl acuză de trădare. Fostul prim-vice zice că nu „se simte” ca atare. Bref, n-o să vedem la tv remake-ul scenei trădării din filmul „Columna”, grea de sensuri cât istoria însăşi: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit...”, „Mai tare!”, „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna...”.
Da! Frunzăverde a trădat. În cel mai direct sens al noţiunii. Pentru că nu ai cum să accepţi, ani de-a rândul, să fii „piesă” în conducerea unui partid care a pus economia pe butuci încercând s-o facă „turbo”, a patentat „bugetarul trei-sferturi”, a târât pensionarul pe marginea mormântului, dând explicaţii cinic-arogante privind „logica” destructurării sociale, iar azi să ni te prezinţi ca atlet al adevărului social, ca luptător în favoarea mulţimilor, ca social-agregator în avantajul naţiei.
Dacă Frunzăverde ar fi fost politicianul care vrea să pară astăzi, s-ar fi luptat, din 2010, în favoarea cetăţeanului târât de lesă în rahatul umilinţei sociale, împotriva statului poliţienesc, despre care vorbeşte acum, şi a şantajului politic. Şi, dacă n-ar fi reuşit, abia atunci aş fi înţeles pasul său, decisiv, către opoziţie. Dar Frunzăverde a acceptat să fie coada de topor a tandemului Băsescu-Boc în relaţia sa directă cu alegătorul, încă trei ani, pentru simplul motiv că, în tot acest timp, pumnul său, izbit în masă, mai avea puterea să atragă banul public în judeţul pe care îl păstorea.
Cu siguranţă, n-am să deplâng aici soarta PDL, el însuşi un partid care urăşte trădarea, nu-i aşa, dar îi iubeşte, extrem, pe trădători. Democrat-liberalii, Traian Băsescu de asemenea, au reevaluat „moralitatea” multora dintre defectorii pesedişti ori liberali, înghesuiţi în tiparele meschine ale frustrării „progresiş