Ni s-a spus, ni s-a indus picătură cu picătură o idee nocivă, tâmpită de-a dreptul: suntem dependenţi de informaţii, nu putem trăi fără ziare şi mai ales fără televizor. Peste tot sloganuri care ne indeamnă să fim la curent cu tot ce se petrece, peste tot teoreticieni ai informaţiilor, ai rolului media in viaţa noastră, peste tot aceeaşi şi aceeaşi teroare că noi nu ştim ce alţii au aflat deja, "cine are informaţia deţine puterea"! Nu cred că mai există o altă campanie atât de stăruitoare, de insinuantă, de diversificată ca asta care ne priponeşte de presă.

Un enorm sistem de propagandă ne-a creat un sentiment de insecuritate atunci când o zi-două nu avem acces la ziare şi televizor. Mintea incepe să imagineze scenarii apocaliptice, o teamă nedefinită ni se instalează in tot corpul: se intâmplă ceva de care depinde viaţa noastră şi noi nu ştim. In urmă cu ceva ani, am fost intr-un voiaj de patru luni in Atlantic. Plecasem cu nava "Breaza" din portul Constanţa şi pas cu pas, adică milă cu milă, m-am indepărtat de presă, pentru ca dincolo de Gibraltar ea să dispară aproape cu totul. Mai ales in cele 18 zile cât a durat voiajul până in estuarul La Plata, tăcerea a fost aproape totală: nu prindeam decât purici pe ecranul televizorului, nu puteam să văd nici măcar o fâşie de hârtie innegrită de cerneala tipografică – nişte semne pe care, chiar dacă nu le-aş fi putut descifra, măcar mi-ar fi dat sentimentul că nu sunt rupt de lume. Cât am mai zăbovit cu incărcarea navei şi pe fluviul Parana, cât ne-am intors spre Europa nu am avut nici un fel de veşti despre ce se petrece in ţărişoara mea dragă. La Las Palmas s-a făcut schimbul inginerului electrician şi nou-sositul avea prin bagaje nişte ziare româneşti. Le-am luat cu evlavie in mâini şi m-am retras in cabină ca să mă pătrund de fiecare cuvinţel. Ce cruntă dezamăgire, in ce spaimă inutilă trăisem eu zeci d