Între 1926 şi 1929, criticul E. Lovinescu (1881-1943), cel mai redutabil promotor al modernismului şi adept al sincronizării literaturii - ca şi al civilizaţiei, de altminteri - autohtone la mainstream-ul occidental, publică, în şase volume consecutive, o Istorie a literaturii române contemporane. Pentru prima oară un critic de reputaţie reuşeşte să convingă că prezentul literar românesc se înscrie într-o istorie şi, totodată, "face istorie". Mai mult încă: pentru Lovinescu adevărata literatură este cea a prezentului, singura capabilă să stîrnească cititorului o reacţie estetică autentică, fără să-l oblige la acea "reconstrucţie intelectuală" prin care să-şi croiască trudnic drum, prin straturile timpului, către realitatea operei. De aşa ceva, credea Lovinescu, trebuie să se ocupe erudiţii din universităţi (chiar dacă el însuşi era, ca formaţie, clasicist, şi a încercat în repetate rînduri să intre în breasla academică!). Materia criticului este actualitatea, istoria în devenire.
Brevetul lovinescian a avut puzderie de emuli, în paralel şi în bună convieţuire cu o altă aspiraţie, cea de a relua mereu şi mereu, după modelul altui critic interbelic de autoritate, G. Călinescu (1899-1965), panorama istorică a literaturii române "de la origini pînă în prezent". După al doilea război mondial apar cărţi masive, adesea în mai multe volume (sau măcar proiectate ca atare), cu titluri care declară făţiş intenţia de a scruta actualitatea literară. În 1974, Eugen Simion deschide seria de Scriitori români de azi, ajunsă, în 1989, la cel de-al patrulea volum, ale cărei completări succesive vor să dea o imagine evolutivă cît mai completă a prezentului literar. În 1975 un critic prolific, exersat în istoriografia mai tuturor epocilor de creaţie, Al. Piru, face inventarul Poeziei româneşti contemporane, în perioada 1950-1975, adică pînă în momentul tipăririi lucrări