Am verificat in agenda sa ma asigur ca nu nimeresc la vizionarea de presa a filmului cu Owen Wilson, „Drillbit Taylor”. Am traversat orasul spre Mall Vitan, am luat-o pe jos la un moment dat pentru ca se suda sina de tramvai de la Timpuri Noi, am fumat o tigara din mers si am intrat in sala la 10.30 fix. Ma asteptam la „Superhero Movie” si, cand a aparut pe ecran figura blonda a lui Owen Wilson, mi-am spus ca cineva, acolo sus, face glume proaste.
Pe urma a aparut genericul – fireste, nume necunoscute, dar printre ele Judd Apatow (coproducator) si Seth Rogen (coscenarist). Am revenit incurajandu-ma: Apatow n-ar fi mizat pe regizorul Steven Bill daca n-ar fi meritat. Am ramas cat sa-mi termin aripioarele de pui si pe urma am ramas pana la sfarsit, ca sa nu zic ca am iesit aiurea din casa.
Cu exceptia simpaticului „The Darjeeling Limited” (de Wes Anderson), care era anuntat pentru salile de la noi, dar n-a mai intrat, Owen Wilson a jucat mai ales in ultimii ani intr-o serie de comedii tot mai inepte. Nu-i de mirare ca a incercat sa se sinucida.
De fapt, din cariera sa de pana acum nu se separa de zat decat „The Royal Tennenbaums”, „The Life Aquatic with Steven Zissou” si cel mai recent film al lui Wes Anderson, amintit mai sus. In rest, mutrita lui de adolescent intarziat a inspirat felurite comedioare de unica folosinta. Filmul la care m-am nimerit este probabil chiar mai usurel decat filmele din seria „Shanghai”, in care Wilson juca alaturi de Jackie Chan.
Stiti dumneavoastra, genul de filme de-o vara, la care mergem ca „sa ne radem” si „ne radem” pentru ca asa ne-am propus sau pentru ca suntem cu prietenii sau pentru ca e racoare in sala si tocmai am mancat bine. Le mai vedem, eventual, cand ies pe DVD, in zilele alea ciudate, fara instructiuni de folosire, cand am manca ceva bun si nu stim ce, si cand speram ca daca a
