Dacă mi-ar fi spus cineva zilele trecute, cănd am plecat spre satul prahovean Parepa, că mă prinde noaptea intr-o şatră de ţigani, in mijlocul cămpului, aş fi răs. Eu?! La şatră?! Şi poate l-aş fi suspectat pe respectivul de cine ştie ce gănduri necurate, ba, mai mult, m-aş fi intrebat dacă nu cumva l-a atacat pneumonia ucigaşă sau s-a pricopsit cu vreo gripă aviară. Dacă ar fi adăugat şi că mă infrupt din borşul şatrei, in vreme ce afară cade potop de ploaie, mi-aş fi spus că ăla cu zisul nu mai scapă. A luat-o pe arătură... şi totuşi...
Platina impuşcată a delcoului mă opreşte in cămp, departe de cel mai apropiat sat, departe şi de drumul principal, pe care trec alte maşini şi alţi şoferi, dar aproape, foarte aproape de două corturi, intinse in marginea lanului de porumb, şi de opt căruţe cu coviltir. Aici era oprită o şatră de ţigani.
IN CĂMP. Cer inchis, ici, colo picături rebele de ploaie. In lanurile de porumb şi de floarea-soarelui, se zăresc ţărani aplecaţi pe coada sapei. Cotesc din şoseaua principală către satul Parepa, locul unde şi azi, la căţiva ani de la moartea Fecioarei Maria, se mai intămplă minuni. Lăngă drum, peste şanţ, la marginea lanului de porumb, două corturi mari şi căteva căruţe acoperite cu coviltir, in care se tot urcă ba un puradel, ba o pirandă, ba un pălărios. Nu le dau atenţie. Sunt mai impresionată de bătrănii care mănuiesc sapele lăngă ei. Mai merg căţiva metri şi motorul maşinii incepe să se oprească. Degeaba dau la cheie, nimic. Cobor şi, după puţinele mele cunoştinţe de mecanică, mă benoclez pe unde cred că ar fi hiba, in carburator, să văd dacă vine benzină şi dacă bobina dă scăntei. Picăturile de ploaie se inteţesc, parcă. Ţăranii işi scutură sapele şi pornesc către case, speriaţi de stropii grei şi reci. Timpul trece şi eu mă chinuiesc să inlocuiesc condensatorul la delcou, injurănd birjăreşt
