El o dorea pe ea, ea îl dorea pe el. El este un partid mare cu o istorie peste care s-a pus o perdea să nu se mai vadă mizeria printre ale cărei ochiuri se mai întrevăd, ițindu-se obraznic din când în când, mineriadele, hoțiile, melancolia după Ceaușescu, practica agricolă, Daciadele, serviciul și casa la sigur, șoselele goale duminică de duminică, și ce liniște era!, când mașinile cu număr par/impar stăteau frumos în garaje, caloriferele (eternele calorifere!) erau reci, iar gazul și lumina, tăiate.
Ea – un partid cu tot mai puţine pretenţii – părul în vânt, felul pedant în care îşi aranjează bretonul, supărările şi glasul care se subţiază atunci când e nefericită şi ar vrea să plângă, aproape o fată bătrână speriată de singurătate. Şi a intrat în poveste Felix motanul, malefic, uns cu toate alifiile. A curtat-o, a răsfăţat-o cu cadouri scumpe - dar nu pentru că ar fi vrut-o pentru el, nu!, ci a aruncat-o în braţele lui – Partidul cel mare! Familia s-a strâns în iarna aia a lui 2011, cu toţii, iar venerabilul Ilici a spus că e bine, că trebuie, că timpul trece, tic-tac tic-tac, şi ea nu mai e aşa de tânără. Ea a crezut, îi place să i se acorde atenţia care o face să uite că timpul trece, că nu mai poate avea părul lung, dar ticul de a-şi arunca pletele în vânt a rămas, lenea de dimineaţă, nopţile pierdute la cărţi, tinereţea ei muzicală, visele reactivate.
Şi s-au nuntit cu fast, şi cât de fericită era ea!, iar el se simţea pentru prima dată bărbat cu adevărat – puternic, viril, sentimentul că nimic nu îi va mai sta în cale. Pentru ea, punctul culminant al fericirii matrimoniale nu a fost atunci în 2011, nu avea cum să ştie că fericirea are un gust regal, de palat, pe care l-a simţit în vara fierbinte de anul trecut când a dormit în marele pat de la Cotroceni. Atunci a ştiut, în nopţile lungi şi fierbinţi, atâtea câte au fost, că fericirea poartă numele de
