Precedenta expunere de la galeria 418, din intrarea Armaşului nr.12, depozita recolta de peste vară a "Atelierului de la Dunăre" şi aducea, inevitabil, ceva din zarva de bivuac a intrunirilor artistice de la Conacul Darbu Druga: un oarecare eclectism (bine temperat, cum spuneam, de geniul locului danubian), precum şi o ardenţă a improvizaţiei in materie de organizare pe simeze. Expoziţia de bilanţ era, prin urmare, atinsă de o veselă grabă şi comunica senzaţia de hambar frumos, unde lucrurile pot fi mutate dintr-un loc in altul fără prea mare pagubă.
Acum, spaţiul de la 418 te face să eziţi: nu ştii dacă ai pătruns intr-o colecţie particulară (aici este, să nu uităm, şi sediul fundaţiei Ioana Grevers) sau intr-o galerie cu vânzare, intr-atât de minuţios, de savant sunt potrivite lucrările intre ele, intr-atât de bine işi conjugă sensurile in raport de ele insele şi de spaţiul de expunere (acesta din urmă - cu o intrinsecă nuanţă de solemnitate aristocrată). Parcă ar fi acordate să rămână in această formulă de dispunere spaţială cu anii, iar nu preţ de un sezon expoziţional.
Acum (până pe 16 mai, mai precis) ne aflăm in faţa unui concert pentru două partide de instrumente, toate din lemn, la pupitrul cărora stau doi artişti consacraţi, cu statură impozantă: Aurel Vlad (n. 1954, foto 1-4) şi Liviu Russu (n. 1951, foto 5-7). Sigur, nu-i nevoie de prea multă ingeniozitate ca să reuşeşti o lovitură de imagine, prin imagine, punând laolaltă două feluri diametral opuse de a concepe sculptura. Aurel Vlad este robust, impetuos, figurativ, htonian, agitat de viziuni ale unei umanităţi gregare şi proliferante, Liviu Russu cumpăneşte volumele in mod arhitectonic ("horiadamianic"), privilegiază abstracţia geometrizantă, se joacă cu sugestia formelor şi cu detaliile semnificative. Cel dintâi ciopleşte copacii astfel incât să vedem pădurea, trudeşte lovind cu barda/
