Ce fel de ţară e România asta a noastră, în care istoria se repetă la nesfârşit? În care demnitatea şi orgoliul naţional par să se fi risipit în cele patru zări?
Preşedintele României se duce, nechemat, la noua Înaltă Poartă pentru a face plecăciuni şi a pupa mâna celor care nu l-au lăsat de izbelişte când poporul s-a săturat de el şi a vrut să-i facă vânt.
Premierul merge şi el, dar chemat, să dea socoteală pentru îndeplinirea punctajului ce i-a fost înmânat cu ceva timp în urmă. Se întoarce cu noi indicaţii pe care va trebui să le aplice neîntârziat. La ce mai are România Guvern dacă deciziile se iau la Bruxelles? La ce mai are preşedinte dacă acesta rămâne în funcţie doar pe bază de protecţie externă? La ce mai are Parlament dacă tot din capitala comunitară se legiferează ceea ce e de interes pentru popor? Fanariotismul şi cominternismul au făcut loc comunitarismului, într-o variantă mai perfidă: dacă nu ascultam şi nu făceam ce ni se spune, ni se taie fondurile şi suntem lăsaţi flămânzi!
Apropo de blocarea fondurilor de preaderare: va trebui să dăm înapoi sute de milioane pentru neregulile descoperite prin proiecte. La o primă căutare. Păi, mai e un secret pentru cineva că nici un proiect nu a fost corect implementat? Că românii au văzut în aceste fonduri europene doar un prilej de ciordeală şi de împărţeală a unor bani ce păreau fără stăpân? Că s-au demarat sute, mii de proiecte fără nici un rost şi fără nici un câştig pentru ţară?
Chestiunea asta, alături de altele, care ies la iveală cu tot mai multă claritate, indică un lucru: că intrarea, acceptarea noastră în Uniunea Europeană a fost pripită. Că nu am fost în nici un fel pregătiţi pentru un astfel de pas. Că în loc să accedem la creşterea bunăstării generale, aderarea n-a reuşit decât să îmbogăţească o mână de profitori şi să sărăcească o majoritate populară. C
