30 noiembrie, 1 decembrie. Două date alăturate, parcă dinadins, de o mână Cerească nevăzută. Două zile în care Pronia divină vrea să ne lămurească, an de an, prin colbul şi nebunia istoriei, ce anume suntem: Creştini şi români. Pe 30 noiembrie cinstim pe Sfântul Andrei, cel întâi chemat la Apostolie. Practic, părintele duhovnicesc al tuturor românilor. Căci, prin venirea lui în Dobrogea, ne-am născut creştini. Dacă Betleemul este locul unde Hristos se naşte la Crăciun, Dobrogea este fără îndoială, cum toate documentele mărturisesc, Betleemul neamului românesc: locul unde ne-am născut creştini. Suntem deci, urmaşi ai Apostolului, în drumul nostru cu Hristos, către Rai. Dar, cum spune slujba, „Să luăm aminte!’” A urma unui Apostol, însemnă a fi tu însăţi apostol: mai întâi în viaţa ta, apoi a celor din familia ta, si apoi în societate. Cum? Arzând de dragoste divină, purtând nume de sfinţi, căutând iertarea cu aproapele, împlinind milostenia, pe scurt împlinind Binele. Căci nimeni nu îşi doreşte răul. Prin urmare să părăsim cele rele şi să facem cele bune. Să ne întrebăm deci mai des: urmez cu vrednicie Apostolului? Căci el, toate lăsându-le, a ales să propovăduiască iubirea şi iertarea, într-o lume a urii şi dezbinării, ştiind că la capăt îl va aştepta o Cruce în formă de X. Ca şi pe noi de altfel, căci fiecare îşi are crucea lui. Depinde însă cum ajungi la ea, şi câtă iubire agoniseşti pe drum. Căci, asemenea Apostolului, nu o poţi îmbrăţişa decât prin iubire jertfitoare. Deşi poate părea paradoxal, Statul ne ajută în treaba aceasta, stabilind că 30 noiembrie este zi de sărbătoare legală. Aşadar, ar zice repede unii, nu muncim. Dar, atunci, ce facem? Rostul acestei zile este tocmai să ne ofere răgazul necesar reflectării la importanţa Sfântului pentru demnitatea noastră creştină. Căci orice Sărbătoare este prilej de agonisire a Adevărului şi Iubirii. Nu pierdere de