Vecinul meu e cunoscut drept „nea Petrică“, în cartier. Locuim împreună binişor aproape de centrul Bucureştilor. Nea Petrică nu are slujbă. Se întreţine din mărunte reparaţii ici şi colo, iar în curtea lui găseşti lămpi vechi cu gaz, lăzi de Coca-Cola, toate nuanţele de gresie şi faianţă care se vînd la marginea oraşului, flori de plastic puse pe magazia şuie unde ţine pisicile iarna, cazmale, ţevi, sîrme, chei franceze şi pe nevasta lui nea Petrică – o prezenţă sonoră subţirel-tînguitoare şi de neoprit. Spectaculoasă cu adevărat, o maşinărie davinciană, e moto-bicicleta cu care umblă prin cartier, o adunătură de fiare şi sîrme aparent fără noimă, făcută din trei sute de bucăţi; şaua unui scuter, roţi de bicicletă, o mică remorcă în spate în care îşi cară bricolajele şi un radio funcţional. Prea funcţional.
Nea Petrică stă într-o casă pe care plăteşte o chirie modică la stat. Refuză să se racordeze la gaz pentru că e prea scump. Iarna se încălzeşte cu lemne adunate de te miri unde şi bea vin fiert de la Babanu. Nea Petrică e mahalagiul tipic (în sensul primar al cuvîntului), cu nostalgii după lunca de acasă. Senzaţia de altă lume, de data asta una pur rurală, e şi mai adîncă mai spre periferie, unde petice întinse de cartiere de case au scăpat demolărilor. Acum mai mulţi ani am ajuns în Rahova-Ferentari (pentru cei care nu cunosc aşa bine Bucureştiul, e o zonă cu renume prost), unde am nimerit fix în mijlocul unui sat. Căsuţe mici, unele mai cochete, altele mai prăpădite ascundeau după garduri şiruri de roşii şi găini. Orice trecător pe stradă era petrecut de lătrăturile cîinilor înlănţuiţi de coteţe şi de priviri curioase. Am vizitat acolo o bătrînă care avea 93 de ani. Venită în tinereţe din Mărginimea Sibiului, cusutoreasă, şi rămasă în cartierul bucureştean din care n-a ieşit mai mult de trei-patru ori. Picioarele o cam lăsaseră, însă mîinile, chiar ati