Locuitorii vechiului oraş Alba Iulia au fost obligaţi de autorităţile austriece, după 1715, să se mute în zona mlăştinoasă situată la estul Cetăţii. Aici s-a închegat în secolele XVIII şi XIX noul oraş.

Fortificaţia ridicată de habsburgi între 1714-1738 era protejată de un teren lat de circa 500 metri, numit spre oraş esplanadă, iar spre câmp deschis glacis. În aceste zone era interzisă construirea de edificii. Însemnările vremii arată că locuitorii au primit despăgubiri în bani şi loturi gratuite de pământ, pe care să-şi ridice case.

Limitele noului oraş la 1900

Proiectat de arhitectul Cetăţii de secol XVIII, Giovanni Morando Visconti, noul oraş Alba Iulia a fost prima urbe modernă din Transilvania. Potrivit unui studiu realizat de istoricul Gheorghe Anghel, fost director al Muzeului Naţional al Unirii, oraşul avea străzi drepte intersectate de alte străzi drepte. Forma lui a fost determinată de cursul Ampoiului, de canalul Mureşului şi de mlaştinile existente în perimetrul său.

Când vine vorba de dezvoltarea noului oraş între anii 1700-1800, aceasta a fost una lentă. În 1900, avea o populaţie de 11.507 locuitori, ocupând locul al doisprezecelea între oraşele Transilvaniei. În perioada la care facem referire limitele noului oraş erau următoarele: spre sud, existau locuinţe până în zona actualei autogări, spre vest, strada Traian; spre est, numai strada Mărăşeşti era locuită până la linia ferată, iar spre nord locuinţele orăşenilor ajungeau până la intrarea în strada Mărăşeşti şi până la cimitirul evreiesc.

Oraşul, împărţit în şapte sectoare:

Sectoarele I şi II cuprindeau centrul oraşului, între străzile fostă Primăverii şi Avram Iancu. Sectorul III se numea Ampoi şi cuprindea zona dintre străzile Avram Iancu, vechea stradă Ampoi şi Vasile Alecsandri; sectorul IV cuprindea cartierul Lipoveni; sectorul V se numea Hăiuşul, cu străzi