În numărul trecut al României literare (37/2006) a apărut articolul "Liniştea unui maiorescian al disocierii dintre etic şi estetic", în care prozatorul Bujor Nedelcovici polemizează cu mine. Articolul a ajuns în redacţie însoţit de o misivă în care cunoscutul prozator şi eseist solicita dreptul la replică. Nu era nevoie pentru că articolul oricum i l-am fi publicat. Pe de altă parte, nu dreptul la replică era cazul să-l invoce preopinentul meu ci, eventual, pe acela de a da replica unei replici. Să mă explic. în 2005 am publicat în România literară, printre altele, articolele Cine pe cine acuză (nr. 29/2005) şi Reflecţiile unui sceptic (nr. 46/2005) faţă de care, după aproape un an, Bujor Nedelcovici ia poziţie critică în "Aldine" (nr. din 17 iunie 2006). Nu-l vizasem în vreun fel pe Bujor Nedelcovici în articolele mele, ceea ce nu înseamnă, fireşte, că nu avea tot dreptul să reacţioneze critic faţă de conţinutul lor. După cum şi eu aveam dreptul să-i răspund, ceea ce am şi făcut în articolul Frământările unui justiţiar (România literară, nr. 27/2006). Acestei intervenţii a subsemnatului, care era o replică la articolul din "Aldine", îi răspunde Bujor Nedelcovici în numărul trecut al României literare. Prin urmare, textul său reprezintă, dacă este să fim exacţi, o replică dată replicii la replică.
Dar să nu-l ameţesc pe cititor cu istoricul acestei încâlcite polemici în care m-am văzut antrenat. Noul articol pe care Bujor Nedelcovici mi-l consacră mă obligă la câteva noi precizări de atitudine, cu atât mai necesare, mă gândesc, cu cât au fost aduse în discuţie probleme care azi interesează pe toată lumea, uneori până la obsesie: darea pe faţă a dosarelor de la Securitate, colaboraţionismul intelectualilor, angajamentele de informator, statutul foştilor securişti etc.
Să observ însă mai întâi că Bujor Nedelcovici se autovictimizează (chiar d
