Se știe de peste 10 ani că bacalaureatul a dezvoltat în România un veritabil sistem de corupție și de complicități. Acum câțiva ani o profesoară de la liceul de renume unde a studiat ministrul actual al educației și-a cerut transferul către un liceu vocațional, mult mai puțin cotat, dezgustată de amploarea recompenselor la care se ajunsese pentru promovarea de 99,9% la bac, cu note mari. Se săturase să strice jocurile prin punctarea riguroasă și severă, se săturase de festinurile organizate de părinți pentru comisie (de la caviar la wisky și șampanie la gheață, nimic nu lipsea), era uluită că președintele comisiei pleca cu cheile unui autoturism drept răsplată din banii adunați începând din clasa a XI-a, lună de lună, de la fiecare elev, ca o rată la bancă. ”Inspectoratul se face că nu vede, presa tace, ministerul e surd și orb și așa toată lumea e mulțumită: conducerea școlii care raportează promovabilitate ridicată, părinții că au copii absolvenți și elevii că scapă ușor și intră la facultate fără probleme”, argumenta profesoara rebelă.

Ce subiect mai gras și-ar putea dori presa decât să dezvăluie pas cu pas un fenomen care cumulează păcatele unei societăți fără busolă, de la corupția unor dascăli nedemni ce se lasă îndopați cu toate bunătățile și iau plicuri substanțiale, sau, pentru că oferta s-a diversificat, acceptă bijuterii sau vacanțe în străinătate, la impostura tinerilor care vor să treacă prin școală fără efort și până la indolența familiei care preferă ”să contribuie” decât să-și strunească odraslele! Acestea sunt subiectele care justifică folosirea camerei ascunse, subiectele urmărite de toată lumea fiindcă afectează majoritatea oamenilor iar efectele se calculează pe termen lung. Ar fi normal ca jurnaliștii să se înghesuie la așa teme zemoase, să caute firele ce duc până sus, la decidenții mari, să demaște sistemul, rețelele, dar să arate și