Traian Băsescu a dezvăluit că nu-i place deloc să fie preşedinte. Cică şefia statului a fost şi a rămas pentru el o experienţă umilitoare şi traumatizantă. Atunci, de ce se chinuieşte? De ce nu pune capăt acestei suferinţe, spre uşurarea sa şi a milioane de români? "Un preşedinte nu abdică", a răspuns solemn Zeus de la Cotroceni.
Sigur, are dreptate. Preşedinţii nu abdică. O pot face numai regii şi împăraţii. Dar nu e prima oară când Traian Băsescu pare confuz în privinţa statutului şi atribuţiilor sale.
Preşedinţii pot în schimb să demisioneze. Nu e nimic ruşinos în exercitarea acestui drept inalienabil. Dimpotrivă. În lumea civilizată, demisia este un gest de onoare firesc. Singurul posibil, atunci când un conducător pierde dramatic încrederea electoratului. De altfel, în urmă cu câţiva ani, însuşi Băsescu pleda înflăcărat pentru "întoarcerea la popor". Şi ameninţa cu "demisia în cinci minute". S-a răzgândit însă imediat. Apoi a candidat pentru un nou mandat, câştigat la mustaţă, în circumstanţe nu tocmai ortodoxe. Înverşunarea campaniei prezidenţiale din 2009 dezminte teza lehamitei conducătorului jignit, tânjind după tihna unei vieţi departe de luminile reflectoarelor.
În realitate, Traian Băsescu iubeşte reflectoarele, băile de mulţime şi – mai ales – puterea. Ceea ce nu suportă sunt criticile. Le percepe drept ofense chiar şi atunci când sunt politicoase şi bine intenţionate. Foştii săi consilieri ar avea multe de povestit pe această temă... Cei care n-au înţeles că preşedintele vrea admiratori, nu sfătuitori i-au părăsit rapid echipa.
Pozând în virgină mediatică brutalizată de analişti, Traian Băsescu uită că a avut o contribuţie esenţială la deteriorarea limbajului public. De la "găozar" la "păsărică" şi "ţigancă împuţită", lista derapajelor sale verbale este vastă şi trădează înrudirea spirituală cu Bercea