În ’93, anul în care preţurile de consum înregistraseră în România cel mai înalt vârf de creştere, de 300 la sută, academicianul Constantin Kiriţescu, căruia în cercurile financiare i se spunea “profesorul de monedă”, afirmase într-un interviu că “inflaţia n-a omorât pe nimeni”. Când i-am fost prezentat, trei ani mai târziu, l-am întrebat dacă ar mai repeta răspunsul. “Nu se mai potriveşte”, mi-a spus. Şi a adăugat cu umorul la care nu renunţa nici în discuţiile cele mai grave: “De atunci au murit câţiva”… Acum, în octombrie 2008, când inflaţia a ajuns la majorat, în sensul că se împlinesc 18 ani de când i-a fost completat “certificatul de naştere”, o rememorare a momentelor ei cele mai importante, a ravagiilor pe care le-a făcut – victime fiind economia ţării noastre, populaţia, societatea în general – ne poate fi de ajutor în înfruntarea acestui duşman perfid şi periculos care este creşterea preţurilor.

RĂZBOIUL CU PREŢURILE: CÂND A ÎNCEPUT, CÂND SE VA SFÂRŞI?

În această toamnă, avalanşa sporurilor de venituri (salarii, pensii, alocaţii bugetare) face şi mai dificilă calmarea inflaţiei. Iată de ce fără să privim înapoi, pentru a recapitula ce am învăţat corect şi profund în toţi aceşti 18 ani la şcoala inflaţiei, dar şi pentru a puncta ce n-am învăţat ori am învăţat strâmb sau superficial, ne va fi greu să găsim drumul cel mai bun pentru ca, de aici înainte, să câştigăm cele mai multe dintre bătăliile pe care le vom avea de dat pentru a aduce creşterea preţurilor de consum în limitele impuse de trecerea la euro: nu mai jos de 0,5-1 la sută (ca să nu alunecăm în deflaţie) şi nu mai sus de 1,5 puncte procentuale peste media celor trei ţări europene care au cele mai performante rate anuale ale inflaţiei.

Suntem în octombrie 2008 şi, iată, se împlinesc 18 ani de când Guvernul din octombrie 1990 a sugerat că va declanşa un război