Când era tânăr, înainte de Primul Război, tatăl meu citea cu mare pasiune seria de romane cu Arsène Lupin. Autorul, Maurice Leblanc, dat de mult uitării, a avut norocul ca Jean d’Ormesson, care îngrijeşte ediţiile bilunare de la „Le Figaro”, să-i retipărească trei dintre romane.
Apărute iniţial imediat după 1900, în foiletonul ziarului „Je sais tout" al lui Pierre Laffitte, romanele s-au bucurat de un asemenea succes, încât au fost reluate în ediţii succesive, atât înainte, cât şi după război. Nu am idee în ce limbă le citea tatăl meu, care nu ştia franceză pe vremea aceea, şi nici de vreo versiune românească n-am cunoştinţă. Maurice Leblanc imita conştient nuvelele poliţiste ale lui Edgar Poe, cu enigmaticele lor rebusuri, pe Balzac din „Istoria celor treisprezece", dar nu numai, pe Sue din „Misterele Parisului", pe Conan-Doyle, recomandat de Laffitte însuşi ca model, şi îndeosebi pe Dumas din „Contele de Monte-Cristo".
Lupin nu e însă un detectiv ca Sherlock Holmes, ci un hoţ. În limbajul din la belle époque, el se prezenta ca un gentleman cambrioleur, care îi jefuia pe bogaţi şi-i înzestra pe săraci, oarecum în maniera haiducilor lui N.D. Popescu, admirat de tânărul Sadoveanu în aceiaşi ani. Dar, mai ales, urma exemplul lui Monte-Cristo, considerându-se nu doar infailibil, dar un fel de Dumnezeu atotputernic, în stare să hotărască destinele unor oameni.
Romanele par naive astăzi, dar nu mai mult decât modelele lor, pline de neprevăzut, cu travestiri, substituiri şi alte trucuri aşijderea. Lupin duce o viaţă dublă sau triplă, împrumutând (cu acte în regulă) diferite identităţi, între care aceea a şefului poliţiei din Paris. El jefuieşte, dar nu ucide, şi când, într-un rând, comite involuntar o crimă, e cuprins de remuşcări şi decide să se facă om cinstit. Vedeţi, aşadar, genul de infractor cu principii de altădată!
La bătrâneţe, tatăl meu, ca
