Suntem ca în bancul cu Ion care începe din senin să-i care la bâte în cap lui Pişti. Ăla, năucit, apucă să întrebe: \"De ce dai?\" \"Mă, voi ni l-aţi omorât pe Mihai Bravu!\" \"Da’ asta o fo demult!\", apucă să mai zică Pişti. \"Se poate, da’ io acum am aflat!\"
"Imagini uluitoare în premieră". Aşa au fost intitulate cele câteva cadre oferite de Realitatea TV cu Ion Raţiu zâmbitor printre mineri în septembrie 1991.
Imaginile RTV sunt uluitoare şi în premieră doar pentru cine a trăit în vârful lui Popocatepetl sau prin Insulele Moluce. Pentru cine a trăit în România, a plătit abonamentul radio-TV şi a frunzărit un ziar, în loc să-şi facă din el bărcuţă sau coif de zugrăvit, lucrurile astea sunt cunoscute. Banale.
Mai grav este însă comentariul care a însoţit unicele imagini şi care insinua o conivenţă între ţărănişti şi mineri. Nimic mai fals!
În septembrie 1991, minerii conduşi de Miron Cozma veniseră pentru a patra oară la Bucureşti şi bântuiau prin Capitală nestingheriţi, ca de obicei. Dotaţi cu tot tacâmul: bâte, topoare, lanţuri, cabluri electrice groase cât braţul, numai bune de altoit şi căsăpit. De data aceasta, însă, nu partidele istorice erau ţinta lor, ci Guvernul condus de Petre Roman.
Aşa au ajuns la Teatrul Naţional, unde PNŢCD avea congres. Probabil că faţă de ţărănişti, după ce îi tăvăliseră şi le devastaseră sediul cu un an şi trei luni în urmă, aveau un complex de vinovăţie. Dacă noţiunea asta freudiană încăpea sub casca de tablă neagră cu lămpaş.
Au cerut să vorbească de la tribună. Bătrânii, ce să zică? Au acceptat. Unii, chiar au schiţat câte un zâmbet, aşa cum încerci să te dai bine pe lângă un dulău care mârâie colţos. Ăia, trezindu-se cocoţaţi pe scenă, la o masă cu faţă de masă roşie, aşa cum îl văzuseră pe Ceauşescu, şi-au luat elan: au început să ţină un fel de discursuri, în care era vorba mai curând de o pomen
