Dacă există o Românie profundă, e de la sine înţeles că există şi o şcoală profundă. Nu o cunosc bine pe aceea rurală, cu profesori absolvenţi de licee obscure şi cu closete nefrecventabile, în schimb, mi-e destul de familiară alta. I-am luat pulsul, în cîteva rînduri, cu ocazia examenului oral la limba şi literatura română, mult mai viu decît acela scris, pentru că nu ai în faţă texte şi nume indiferente, ci oameni. Este şcoala profundă a colegiilor tehnice, spaţii halucinante de întîlnire a filozofiei cu tinichigeria, a teoriei cu practica şi a disciplinelor umaniste sau ştiinţifice, care cultivă excesiv intelectul, cu viitori meseriaşi (lăcătuşi, mecanici, vopsitori, tinichigii etc.), absolvenţi de SAM (Şcoala de Arte şi Meserii, de curînd desfiinţată, dar nu se ştie pentru cît timp) şi ajunşi în colegiu (liceu) după un an pregătitor. Am ajuns în mijlocul ei din nou, în aceste zile. Descinderea s-a petrecut la ora 6.30, oră la care a fost convocată comisia, din teama că la ora 9 fix, cînd ar trebui să înceapă examenul, acesta, de fapt, nu va începe. În acest interval trebuiau să ajungă la centru aproximativ 15 oameni, care au anunţat că vor veni, dar că e posibil ca măcar unul să se răzgîndească în ultima clipă, cu atît mai posibil cu cît ar fi mai rentabil şi, poate, mai salubru, ca acesta să măture două zile scările blocului în care vieţuieşte. E nevoie de timp, prin urmare, ca să fie convocat un om de rezervă. E nevoie de timp şi pentru xeroxul unic al şcolii, în sarcina căruia intră pe puţin două mii de pagini care nu pot fi scuipate din maşinărie cît ai clipi din ochi. Este, poate, nevoie de timp şi dintr-un motiv mai obscur: aşteptarea îndelungată şi enervantă este un preludiu necesar instalării acelui sentiment al zădărniciei care predispune examinatorul la toleranţă şi la compasiune: la urma urmei, ignoranţa e răul cel mai mic în lumea asta îngrozi