Marea întrebare din acest text este cât de publică e biblioteca publică. Teza mea e că nici în comunism, nici în post-comunism biblioteca publică n-a reușit să-și dezvolte o conștiință a misiunii ei în calitate de loc și/sau spațiu public; folosesc cuvântul în sensul lui Habermas, ca “sferă între societatea civilă (în elementul ei privat și economic, n.m.) și stat” a cărei funcție e “raționalizarea autorității publice sub influența instituționalizată a discuțiilor informate și consensului motivat” (Habermas 1991, Introduction) sau, și mai clar, ca arenă (establishment-ul drepturilor civice, libertatea de asociere, presa liberă etc) unde oamenii în mod voluntar vin împreună și participă ca egali în dezbaterile publice; dubla ei calitate e de a fi deschisă tuturor și voluntară și, evident, de a fi independentă simultan de sistemele politic și economic (Finlayson 2005, p.10).

Sub comunism, biblioteca s-a axat în interior mai curând pe rolul ei tradițional de sortare și conservare (cultural gatekeeper) și a funcționat în exterior în special ca centru de împrumut. Asta a făcut din ea o instituție care se adresa mai curând publicului de școală decât publicului în genere. Evident, cartea și ziarul erau accesibile tuturor celor care puteau achita o taxă de înscriere, dar focalizarea ei pe publicul de școală era clară mai ales din faptul că întreaga populație era ideologic activă. Activă în educație, producție etc. Publicul în formare și activ în educație era masiv școlar. Prioritatea bibliotecii publice era, cum altfel, publicul școlar. Fără îndoială, biblioteca era deschisă oricui care căuta o carte sau un ziar, dar focalizarea ei mai curând pe literatură, curricula școlară și/sau în genere traduceri (cartea netradusă era aproape absentă din bibliotecile publice, iar cartea tehnică, redusă la colecții ca Idei Contemporane și traduceri disparate, oricum incomplete