Costică Ştefănescu a fost primul fotbalist pe care l-am respectat şi l-am iubit, l-am idolatrizat şi i-am sărutat imaginar ghetele măiastre. Costică Ştefănescu impunea respect de la schimbul de fanioane de la mijlocul terenului. Un bărbat zvelt, cu pieptul înainte, cu pletele în vânt, cu muşchii de oţel privea scrutător în ochii celuilalt căpitan. Nu era vorba de tupeu sau de desconsiderare, ci de o siguranţă şi de o superioritate care veneau din valoare, din bun simţ şi din fair-play-ul care l-a caracterizat o carieră întreagă.

În tricoul naţionalei era impunător, elegant, atlet, fotbalist, căpitan, toate în acelaşi timp, fără clipe de relaxare, fără zâmbete inutile. Era seriozitatea întruchipată, pentru el existau numai fotbalul, echipa pe care o conducea din teren ca şi căpitan, adversarul pe care trebuia să-l anihileze şi să îl depăşească mereu, dacă se putea, bineînţeles cu ajutorul coechipierilor.

Niciun fotbalist din actualele generaţii nu se poate compara cu marele, inegalabilul Costică Ştefănescu. El ştia să respecte şi impunea respect.

Am avaut norocul să văd în anii 80 un mare fotbalist, un fundaş inteligent, cu mintea sclipitoare, care juca mereu calculând la milimetru fiecare fază, fiecare pasă în adâncime către Cămătaru, Geolgău sau Negrilă. Era un adevărat ministru al apărării, aşa cum i se spunea în presa vremii. Costică Ştefănescu ştia cum să alerge, cum să sară la cap, cred că îşi calcula cu mintea lui de adevărat profesor universitar de fotbal până şi intensitatea pasei, a şutului sau a lansărilor.

Dacă ar exista definiţia căpitanului de echipă într-un dicţionar al fotbalului, aici ar trebui trecut numele lui Costică Ştefănescu. Să fii căpitan însemna pentru el sacrificiu pe teren, mobilizare generală începând cu antrenamentele dinaintea meciului şi până în minutul 90, un efort continuu pe teren, respect pentru tricolo