Apare o dublă mişcare în romanele atât de originale scrise de Radu Aldulescu. Una la suprafaţă, la lumina zilei, pe străzile şi şantierele Oraşului, în parcurile, cârciumile, boscheţii şi intersecţiile străbătute în fugă şi cu priviri de animale hăituite de două-trei personaje memorabile. Şi una retrasă, izolată de tumultul cotidian în câte un spaţiu echivalent cu o vizuină, în care protagonistul se ascunde de toţi ceilalţi pentru a-i descoperi în kilogramele lui de hârtie umplută cu un scris mărunt, ilizibil. Dinamica şi cinetica ficţională, ramuri ale aceleiaşi ştiinţe, nu pot fi utilizate aici simultan, deşi ele trebuie înţelese împreună, în proiectul epic pe care îl servesc.
Ca şi celelalte volume ale prozatorului, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, reeditat după aproape zece ani, dă o senzaţie puternică de viaţă, ilustrând la maximum posibilităţile şi consistenţa iluziei realiste. Eroii, inclusiv cei cu ghilimele, sunt tridimensionali, acţiunile şi limbajul lor, faptele şi gesturile, ticurile caracterizante scoţându-i în evidenţă de parcă nimic nu i-ar fi mai uşor autorului. Radu Aldulescu a fost de la bun început un romancier de vocaţie, nu doar de aspiraţie; însă rămâne oarecum surprinzătoare această prospeţime păstrată de la un roman la altul. Ce se mai poate scrie după o carte excepţională şi de mari dimensiuni ca Amantul Colivăresei? Prozatorul e capabil, iată, să creeze o altă lume ficţională, nu un duplicat al celei anterioare ori un sequel mai palid.
Unele date şi coordonate sunt menţinute: aventurile picareşti ale unui mic grup de tovarăşi, traversarea mediilor sociale, partidele de amor şi reprizele bahice, vorbele buruienoase şi bătăile în toată legea... Însă diferenţa este structurală. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare e un roman al vieţii lui Radu Aldulescu, asumat ca atare. Aurel Golea, cu debutul lui mer
