Frustrări, răutate, prostie, ignoranţă şi meschinărie – toate acestea, amestecate, dau măsura aşa-ziselor dezbateri publice despre Dumnezeu, credinţă şi Biserică.
Infantilii şi sceleraţii au căpătat libertate de expresie prin intermediul site-urilor şi al televiziunilor de „ştiri“. Pot spune orice, în numele audienţei, indiferent de consecinţe. Până şi politicienii de mâna a patra s-au prins că „subiectele controversate“ te fac cunoscut şi se întrec în baliverne, doar-doar şi-or negocia vreun locşor în sânul puterii. Unii chiar au reuşit să intre în Parlament, agăţaţi de icoanele din şcoli, şi au devenit modele de urmat pentru alţi neisprăviţi. Aşa stând lucrurile, Dumnezeu, credinţa şi Biserica au ajuns valută forte.
Dai din meliţă, ca proasta-n târg, despre lucruri de care n-ai habar şi, hop!, te pricopseşti peste noapte. Dacă eşti pe fază, sunt suficiente câteva sinucideri, incinerări şi divorţuri ale V.I.P.-urilor pentru a fi recunoscut pe stradă ca „formator de opinie“. Unde mai pui că, acolo de unde te-ai aştepta să auzi lucruri inteligente şi de bun-simţ, dai peste alţi impostori avari? Se vede treaba că Securitatea n-a dormit în cizme înainte de `89, alegându-şi oamenii pe sprânceană pentru distrugerea credinţei şi a Bisericii, din interior. Acum se disting clar în mulţime miliţienii cu barbă şi sutană, convertiţi de cursul istoriei postdecembriste în oameni de afaceri.
Mulţi nu ştiu – şi poate nici nu-i mai interesează după ce li s-au cerut bani pentru un botez sau o nuntă – că ai posibilitatea să alegi grâul de neghină, să găseşti preoţi adevăraţi, chiar în mijlocul oraşelor.
Oamenii de azi, peste tot în lume, nu mai au timp şi nici răbdare să caute. Rolul Bisericii ca instituţie emitentă de comunicate de presă s-a terminat. Revine în scena istoriei rolul ei de comunitate a credincioşilor, a celor care vor să aibă acces