S înt aşa părinteşte şi nu numai aşa mîndru de odrasla mea, Tristan, pentru a fi pus în scenă "Salomeea" lui Oscar Wilde, la un timp atît de oportun şi într-un loc atît de neaşteptat de potrivit. "Salomeea" se desfăşoară pe vremea regelui Irod, cînd opulenţa, decadenţa şi sentimentalismul deveniseră o realitate atît de palpabilă încît nu le atingea nici un pericol, cu excepţia vocii unui lunatic pe nume Ioan Botezătorul. Prinţesa Salomeea, o tînără plină de nuri şi de capricii, sloboade un şuierat ameninţător cînd Botezătorul îi respinge avansurile sexuale. Îi cere tatălui său vitreg, un personaj leşinat după ea, capul sfîntului în schimbul serviciilor ei languroase. Lui Irod nu-i prea surîde tîrgul, pentru că profeţiile Botezătorului îl înfioară, şi joacă la două capete, să fie acoperit şi în cazul în care profetul ar avea dreptate. În plus, Irod nu are motive să fie prea înfierbîntat. Este căsătorit cu "tîrfa Babilonului" în persoană, mama Salomeei, care e puţin geloasă pe fiică-sa, dar care şi-a păstrat îndeajuns renumele de fată bună ca să distreze un întreg regat; în plus, el e un cîrmuitor omnipotent şi ce înseamnă un cap în plus sau în minus? Cu toate acestea, Irod e destul de speriat de profet pentru a pune la bătaie toată poezia de care e în stare pentru a o convinge pe strălucitoarea prinţesă să renunţe la cererea ei nesăbuită. Şi aici apare esenţa: poezia lui Irod este o superbă listă barocă a tuturor splendorilor din regatul său care ar putea să treacă în stăpînirea Salomeei, dacă aceasta şi-ar scoate din cap capul Botezătorului.

Prin comparaţie, poezia lui Ioan constă în blesteme înfiorător de simple şi ameninţări răcnite fără răgaz din adîncurile unei viziuni clare despre venirea lui Hristos, fiul unui Dumnezeu răzbunător, sătul de oamenii care se distrează prea abitir. Concurenţa dintre aceste două discursuri poetice, versurile de palat ale