Foto: Victor Stroe / Jurnalul Naţional Ne dezobişnuim de primăvară, an de an, ca de un mare răsfăţ neînţeles, ca de o imposibilă revedere, pentru care suspinăm şi pe care evităm, totuşi, să o trecem pe lista de priorităţi, ca de un plâns de copil nevinovat, pe care nu îl mai aude nimeni, nici măcar eternitatea. Ne dezobişnuim de primăvară şi ne simţim, dintr-o dată, străini de lumina ei, de tandreţea pomilor înfloriţi şi de vântul lin pe care ni-l trimite pe pleoape, e periculos, e foarte periculos să ne dăm bătuţi acum, nu mai suntem nici noi destul de tineri cât să ni se ierte toate scăpările, acum nu mai e loc de scuze, primăvara nu o să ne ierte că am uitat-o, că am scos-o din paragrafele celor mai frumoase texte şi din versurile celor mai sensibile poezii.
De când ne-am împotmolit în iarna fără final, de când ne-am îndrăgostit iremediabil de un alb care acoperă distanţe şi regrete, nu mai avem ochi pentru nimeni şi nimic, nici măcar pentru această primăvară care-şi strigă în fiecare zi dreptul la legitimitate. Cum, nu aţi auzit-o? Primăvara scandează peste tot, la fiecare colţ de stradă lăturalnică, la fiecare trecere de pietoni, în Piaţa Universităţii, în Piaţa Romană, în toate cartierele ţării, vrea să se facă auzită, vrea să fie acceptată şi iubită, ca pe vremuri – când mirosul de floare tânără nu avea concurenţă, când zarzării aproape vii ne aduceau speranţă, ne captau toată atenţia şi nu ne mai lăsau să scăpăm din vedere ce e frumos şi important pe lume –, ca atunci, în copilăriile fără seamăn, cu ghiocei în podul palmei şi cu promisiuni în bătăile inimii.
Ne dezobişnuim de primăvară şi s-ar putea să nu mai fie nimic de făcut de aici înainte, s-ar putea să ne dezmeticim târziu, când nu o să mai existe adieri şi raze sfioase, când ritmicitatea naturii o să ne ignore, când nu o să ne mai ia în seamă nimeni, nici măcar anotimpurile, uneori prea