René Rémond s-a stins pe 14 aprilie 2007. Politolog si istoric, vreme indelungata presedinte al prestigioasei Fundatii Nationale de Stiinte Politice (cunoscuta si sub numele – familiar – de Sciences-Po), a fost unul din observatorii cei mai atenti ai vietii politice franceze. Textul de fata, publicat in revista Études, trimite la istoria alegerilor prezidentiale franceze, pina la cele precedente, din anul 2002, care i-au opus, in cel de-al doilea tur de scrutin, pe Jacques Chirac si Jean-Marie Le Pen. Demersul lui Rémond, spre deosebire de al altor comentatori, nu este, insa, unul evenimential, ci vine dintr-o viziune istorica ampla (inlesnita, desigur, de formatia sa si de frecventarea cu asiduitate a arhivelor republicane). Este vorba, prin urmare, despre un demers structural, care presupune, din capul locului, acceptarea si restituirea unei inteligibilitati minimale. Nu este de mirare, de altfel, ca multi (si nu numai discipoli) au recunoscut in el geniul punerii in ordine si al clasificarii. I se adauga rigoarea analizei si simtul predictibilitatii.

Orice alegere prezinta o pluralitate de mize: alaturi de obiectul explicit – desemnarea sefului statului, alegerea deputatilor –, mai exista si altele, nenumarate, care pot fi la fel de importante pentru destinul colectiv sau pentru viitorul institutiilor. Unele sint evidente si corespund mizei afisate: de pilda, intre alegerea unor persoane si orientarile politice, legatura este asa de strinsa, incit, adesea, cea de-a doua miza determina, in realitate, optiunea alegatorului pentru un candidat. Dar exista si mize care, desi mai putin vizibile, nu sint mai putin esentiale.

Independent de alegerea personalitatii care va fi adusa in fruntea statului si de culoarea majoritatii Parlamentului, viitorul insusi al institutiilor – si, mai cu seama, al functiei prezidentiale, despre care stim ca este