In felul ei, In cautarea comunismului pierdut este o premiera absoluta: initiativa a patru tineri pentru care dictatura abia a depasit virsta pubertatii, e prima carte ce incearca o recuperare critica a unei epoci pe care majoritatea populatiei prefera sa o faca uitata o data cu toate compromisurile si amintirile neputintei vinovate. Nefiind acuzabili nici de tendinte revizioniste, nici de partizanat cu regimul trecut, refuzind mitul „rezistentei prin cultura“, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir se dovedesc a fi poate cei dintii intelectuali critici romani – in intelesul dat termenului de analisti precum Vl. Tismaneanu si Adam Michnik.

Modul de abordare a experimentului pe care-l constituie In cautarea comunismului pierdut este unul excelent si inedit (daca excludem analizele de istorie a imaginarului ale lui Lucian Boia si prea putinele documente de istorie orala aparute pina acum). Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir apeleaza la literatura minora, dar cu grad mare de receptare, la poezia omagiala, discursuri si programe de partid, la Constitutiile Republicii Populare/Socialiste Romania, la filme de consum si propaganda si, nu in ultimul rind, la dramaturgia realismului socialist.

Capitolul consacrat acestei teme, Teatrul in democratia populara, este cel mai unitar si convingator; trei subcapitole trateaza, pe rind, Lumina de la Ulmi a lui Horia Lovinescu (Ioan Stanomir, Ratacirile tinarului Lovinescu), Ziaristii lui Al. Mirodan (Ioan Stanomir, Salvati-l pe tovarasul Gheorghe) si Trei generatii a Luciei Demetrius (Paul Cernat, Femeia in fata oglinzii Partidului). Vorbind despre piesele lui Lovinescu si Mirodan, Ioan Stanomir se dovedeste un analist mult mai patrunzator decit in celelalte texte semnate de el in acest volum, reusind sa iasa din capcana narativitatii excesive si a parafrazarii