Ca poezia să se întâmple sunt necesare două condiţii. Arhitectul să-şi trăiască creativ viziunile, iar beneficiarul lor să şi le dorească.

Între artele contemporane arhitectura şi muzica sunt încă pline de consistenţă, de substanţă sensibilă, de atractivitate. Muzica întrucât umple spaţiul de viaţă cu sonorităţi ce ne captează gândurile, afectivitatea, arhitectura întrucât e însăşi spaţiul de viaţă. Arta spaţiului a parcurs un drum de la necesitate la expresivitate ce oferă astăzi libertate de creaţie maximă. Condiţia minimală şi existenţială e să dorim ca ea să povestească, să articuleze spaţiul, formele, texturile, culorile într-un text evocator, vizionar. Teoretic, diversitatea materialelor de construcţii şi tehnologiilor actuale, susţinute de creativitate în definirea unui concept, dar şi de resursele economice necesare, oferă arhitecturii posibilitatea exprimării celor mai rafinate idei plastice, a celor mai inefabile structuri spaţiale. Cum s-a ajuns la această libertate? Întrucât ea, libertatea ne poate pendula între bun şi prost, între sublim şi grotesc, e necesar să punctăm paşii unei deveniri pentru a înţelege ce ne poate oferi această artă şi, mai ales, pentru a încerca, împreună, să stăvilim invazia urâtului prin intermediul construcţiilor.

Când a apărut arhitectura? Arheologia, istoria ne spun că o dată cu primele adăposturi efemere sau stabile. Mie îmi place să cred că arhitectura s-a născut în acelaşi timp cu apariţia pe scena lumii a primei fiinţe verticale, acea fiinţă capabilă să valorizeze spaţiul cu axe verticale şi orizontale, axe principale şi secundare într-o compoziţie cu semnificaţie. În paranteză fie spus, deşi de sute de ani, mii de specialişti caută veriga sigură prin care o fiinţă fără orizont, adică cu patru picioare, ajunge una cu orizont, ea nu este încă identificată.

Paradoxal, primele case (adăposturi, colibe, cor