"Ce plictiseală!" îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov.

Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără nici un gând cupola aurită a Bisericii "Vasili Blajenii". Uşor mahmur bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de votcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru - care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore - şi ofta din greu. "Cum, dumnezeule, să te descurci cu un păhăruţ la o oră şi jumătate?" Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahoarcă într-o cameră niciodată aerisită.

Între două păhăruţe de votcă, ar putea bea ceai. "Dar cum să bei ceai în timpul orelor de serviciu?" Marfa Stanilova (fir-ar numele ei blestemat şi gura ei închisă pe veci) iar o să apară exact când el îşi toarnă pe furiş din samovarul răcit demult o ceaşcă de ceai, iar o să se uite dezaprobator la el, fără să-i îngăduie un cuvânt, iar o să-l pârască lui Mişa, iar o să-i facă Mişa capul calendar cu perestroika şi exemplul pe care trebuie să-l dăm fraţilor noştri, iar o să aibă o zi proastă, iar o să-l doară capul câteva ore, uitându-se pe fereastra din dreptul fişierului de fier la f