… Ioan Stanomir are fara indoiala dreptate cand afirma ca adoptarea unui legislativ unicameral ar reprezenta, “daca ar fi adoptata, cea mai importanta mutatie de natura constitutionala de dupa 1989”. Daca, ar spune spartanii. In bine sau in rau, am putea adauga. Mai are dreptate si cand spune ca « viitorul acestui proiect va depinde de evitarea capcanelor personalizarilor dezbaterilor conceptuale ». Tocmai de aceea gasesc oportuna reamintirea catorva consideratii pe marginea bicameralismului la care ne pregatim sa renuntam cu atata entuziasm.

Sa incepem cu Hegel, care ar fi fost cu siguranta suspicios fata de deferenta aratata unei opinii populare public exprimata printr-un referendum. Pentru Hegel , vointa « poporului » exprimata prin referendum nu ar fi constituit un motiv suficient pentru o « mutatie constitutionala » de o asemenea importanta. « Daca prin popor intelegem o sectiune particulara a cetatenilor, atunci este exact acea portiune care nu stie ce doreste. A sti ce vrei, ba mai mult, a sti ceea ce vointa absoluta, Ratiunea vrea reprezinta fructul unei profunde intelegeri si clarviziuni, adica exact a acelor calitati care nu sunt populare. » (Filosofia Dreptului, Viata Etica, comentariul la 301 – sublinierile apartin ii lui Hegel). « Opinia publica se cuvine in egala masura admirata si dispretuita. (…) Astfel, a fi independent de opinia publica este prima conditie formala pentru a realiza ceva maret sau rational in viata sau in stiinta ». (FD 318)

Ratiunea parlamentului este aceea de a media intre opiniile Multimii (indivizii particulari) si unitatea de actiune a executivului si de aceea scopul institutiei « nu este acela de a fi un inerent sine qua non al eficientei maxime »  - argumentul principal al sustinatorilor sistemului uncameral – nota mea – ci acela ca prin deliberari sa aduca in existenta « momentul libertatii formale » al poporulu