Într-una dintre predicile sale, Buddha compară corpul uman cu o coardă a unui instrument muzical, veena: în cazul în care este întinsă prea tare, prin impunerea unei discipline ascetice până la negarea propriei existenţe, atunci ea, coarda (sau el, corpul), se poate rupe şi atârnă nefolositoare; de asemenea, dacă nu este suficient de bine întinsă, nu poate crea muzică. Cineva care aspiră la Nirvana – binecuvântata eliberare – nu poate să nu ţină cont de aceste lucruri. Iată de ce esenţa învăţăturilor lui Buddha este încapsulată în ceea ce se numeşte “majjhima patipada” sau “calea de mijloc”.
Dacă dorinţa – de orice sorginte ar fi ea – este rădăcina suferinţelor şi a mizeriilor de tot felul, atunci ţelul suprem este acela a duce o viaţă perfect echilibrată, evitând orice exces, pentru a ne asigura că nimic nu va tulbura liniştea minţii… Există deosebiri între călugării creştini şi cei budişti, în privinţa aceasta a grijii faţă de corp. Unii consideră durerea o formă de penitenţă. Pentru budişti însă, organismul trebuie ţinut departe de durere, trebuie hrănit bine şi ferit de boli, pentru a nu distrage mintea de la sadhana (practica credinţei budiste). Ca să simplific: o hrană bună (adică sănătoasă – ea este, în esenţă simplă, nu îngreunează trupul, nu-l toxifică) e garanţia unei bune contemplaţii. Aceasta este, în esenţă, filosofia culinară budistă; budismul nu cere abstinenţă forţată… Sigur, călugării au o experienţă austeră, dar nu este acea austeritate privativă a asceţilor athoniţi de odinioară.
Buddha nu a cerut niciodată celor care l-au urmat să renunţe la nimic din ceea ce este natural, firesc, aparţinător vieţii în curgerea ei lină. Singurul lucru pe care l-a cerut a fost ca să se caute, să se afle şi să se meargă pe calea de mijloc. Iată de ce un bun budist nu trebuie să fie dislocat din mediul său normal de viaţă, nu e nevoie să se retragă di