Ceea ce s-a petrecut alaltăieri în returul de pe Camp Nou s-a dovedit a fi un horror în toată puterea cuvântului pentru una dintre combatante. Şi, evident, un triumf în ceea ce o priveşte pe cealaltă. Am aşteptat acest meci cu dorinţa oricărui fan al Real-ului de a vedea capra vecinului barcelonez moartă. Mai exact, omorâtă. Din nefericire, presupusul „măcelar”, Milan, şi-a uitat cuţitul / toporul / sabia acasă. Aşteptam, după cum am scris tot aici acum vreo două săptămâni, falimentul sistemului de joc al Barcelonei, decesul oficial al nenorocirii de antifotbal numită tiki-taka. Semnele de moarte clinică existau, încă de la înfrângerile recente în faţa aceloraşi Real şi Milan. Culmea culmilor, după cum a putut constatat oricine a văzut meciul de alaltăieri, că tiki-taka chiar a murit, însă moartea nu i-a venit din exterior, ci tocmai din casa proprie. Vreau să spun că încă din start, Barcelona a jucat altceva decât ceea ce ştiam că joacă, altceva decât ne-am aşteptat, iar cel mai grav a fost că a fost altceva decât s-a aşteptat Milan, antrenor şi jucători deopotrivă. În loc de frecuşul ăla interminabil, cu 5.000 de pase pe minut şi pe metru pătrat, Barcelona a jucat chiar fotbal: deschidere pe extreme, alergări, centrări, şuturi de la distanţă. Faptul că a dominat copios are pentru mine o explicaţie simplă: jucătorii înşişi au fost fericiţi de a fi puşi să joace altceva. Era în alergarea lor absolut nebună o bucurie care contrasta flagrant cu apatia din ultimele câteva săptămâni. E drept şi că au revenit în matcă atunci când şi-au văzut misiunea îndeplinită dând-o pe tiki-taka într-o veselie. Meciul ăsta cred că a avut darul de a ne înfige un ghimpe în inimă tuturor, în ideea că dacă poţi întoarce un 0-2 printr-un 4-0 în faţa lui Milan, atunci nici un 0-1 nu-i tocmai greu de rezolvat. Poate că Chelsea nu-i ca Barcelona, dar parcă nici Steaua nu-i chiar ca