Purtat de treburi gazetăreşti, am vrut nespus să păşesc pe dealurile acelei catedrale a vitejiei româneşti, dealurile de la Mărăşeşti. De unde se zăreau şi colinele Mărăştilor şi Oituzului. Am vrut să simt cu pasul pământul, pe care a curs sânge de soldat român, pentru ca Ţara să nu fie pusă sub lacăt străin şi redusă la o fâşie.

Am vrut să pipăi pământul de eroi şi cu inima, să respir aer de iarbă crescută din pământul cu oase de eroi. Sau, cum spune poezia pâmântul din care “îşi scot strămoşii degetele-afară de ghiocei, de crini de toporaşi. Locuri de legendă în care soldaţii români care se spălau la râu au atacat tunurile lui Mackensen în izmene, la baionetă. Mânaţi de revoltă faţă de cotropitorii nemţi, flăcăii noştri atacau cu strigătul “Dumnezeii mamei voastre, de ce-aţi venit peste noi?”. Am stat înconjurat de o linişte ce te îndemna să-ţi faci cruce.

Ciudat, dar din liniştea de mausoleu a început să se audă o talangă, din aceea mai mică, aninată de gâtul unei oi. Coborau dealul 7 oi, urmate de un moş, sprijinindu-şi paşii grei într-un toiag cioplit dintr-o creangă noduroasă. Şi încovoiată. Aşa cum era şi spinarea moşneagului. Lângă el, câinele cu blană jerpelită şi răsuflare bâtrână, răsuflare veche ca a moşneagului. “Nepoate, uite colo adânciturile alea care au fost tranşee, se împotriveau ai noştri năvalei nemţeşti. S-a aşezat pământ şi peste tranşee şi peste morţii oştirii noastre.

Eram băieţandru de 5 ani şi mă culcam seara. Nu apucam să lipesc geană de geană, că mă scutura de umăr bunicul,. Soldaţii noştri au murit vitejeşte, au îngrăşat pământul ăsta că bună-i iarba pentru mioarele ţăranilor”. A mai tras moşul din ţigara lui morfolită între buzele ce nu puteau ascunde dinţii căzuţi, a dat din cap şi a luat-o la vale. Urmat agale de oi şI de câinele cu blana numai petice, bătrân şi domol ca stăpânul lui cu păr alb, răsculat doar la tâ