Ne îndoim însă că în contul naţionalismului lui Mihai Beniuc ar putea intra, cum crede comentatorul său, "strădania de a integra în noul regim pe marii scriitori interbelici, strădanie ce poate fi considerată drept voinţă de ocrotire a unor valori naţionale, bătălia pentru Centenarul Eminescu, bătălie în care poetul a avut de luptat cu unele prejudecăţi ale unor înalţi activişti de partid de etnie străină, reabilitarea lui Octavian Goga". Care "strădanie", cînd aproape întreaga literatură interbelică a intrat în eclipsa discreditului ori chiar a interdicţiei, cînd cu excepţia lui Goga - excepţie care subliniază regula - şi a lui Arghezi, care şi-a inaugurat faza colaboraţionistă, nici un scriitor interbelic n-a fost cu adevărat susţinut, pus în valoare de către fostul diriguitor al Uniunii Scriitorilor? Cît priveşte Centenarul Eminescu din 1950, ca şi Centenarul Caragiale din 1952, aceste manifestări n-au reprezentat decît prilejul unor operaţii de anexionism ideologic, de trucaj exegetic, pentru a da iluzia unei ascendenţe onorabile a suveranului "realism socialist", de provenienţă sovietică. Mihai Beniuc însuşi admite că Centenarul Eminescu n-a fost decît un decalc al sărbătoririi lui Puşkin, petrecute cu un an înainte: "Am vorbit de importanţa pe care o avea pentru noi sărbătorirea lui Puşkin - 150 de ani de la naşterea lui - pe care şi noi o făceam în ţară în 1949, urmînd ca în anul următor să-l sărbătorim chiar la început, deci în ianuarie, pe Eminescu". Penibil prilej de răstălmăciri şi amputări, Centenarul în chestiune a constituit cadrul nu doar al unei pseudoiniţieri partinice în materia operei genialului poet ("a treia ediţie, mai populară, o întocmeam eu, pentru Editura de Stat, cu o prefaţă pe care eu o credeam cea mai potrivită ca să facă înţeleasă poezia lui Eminescu pentru nişte mase care nu erau iniţiate îndeajuns"), ci şi al unei cenzuri fără p