(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 69, februarie 2012)

Ce este ecranizarea? Este ea un gen cinematografic în sine? În cartea sa, Romanul în film: o introducere în teoria adaptării, Brian McFarlane consideră adaptarea un gen în sine care operează cu un set de valori şi sensuri proprii, şi nu un derivat, un secundar în raport cu referentul literar.

Un teoretician precum James Naremore, în Adaptarea cinematografică, pune accentul pe remake, ca o formă de repovestire, de reciclare. Prin utilizarea termenului de remake, teoreticianul demonstrează că nu este interesat prea mult să disocieze între genuri în "epoca reproducerii mecanice". Literatura, ca şi filmul se pot repovesti printr-o altă peliculă, cu o altă ecuaţie de sensibilitate şi de viziune, cu alte strategii pe care repovestirea le implică. Se poate observa că ecranizarea nu este doar o simplă transcriere în imagini a unei cărţi. Scenariul este cel care mediază reducţia necesară de volum, decupajul care permite cărţii în ansamblu să devină film, adică text plus imagine, plus sunet, plus decoruri, dar nu la modul colajului, ci al integrării armonice, cinematografia fiind prin excelenţă o artă simfonică. Transferul romanului/nuvelei/piesei de teatru în film prin intermediul scenariului nu este doar un act de prelucrare tehnică a unui text literar, ci constituie şi un act de interpretare pe care şi cele mai modeste ecranizări îl conţin - cu alte cuvinte, include ceea ce repovestirea presupune, şi anume lectura ca act interpretativ. În ecranizare regăsesc un dialog al cineastului cu opera literară, un drum către imagine, care trece printr-o abreviere a ei, şi anume scenariul. Dincolo de el se află o altă etapă pe care o scrie regizorul, şi numai el.

De la Sadoveanu la Răsvan Popescu

Printre ultimele romane ecranizate înainte de 1989 erau două remarcabile. Stere Gulea realiza în 1988 cel ma