19 ianuarie 1979(n.r. - continuare)/ Şi nimic nu mi se pare mai drept pentru proiectul noii societăţi româneşti. Căci e adevărat că fără aportul muncitorimii de azi societatea ar fi infirmă, desfigurată, vlăguită, n-ar merge maşinile, ar înceta transporturile, n-ar mai avea cu ce să facă nimeni comerţ. Dar mă întreb eu, după ce încă o dată înţeleg rostul muncii de înaltă calificare a muncitorului, e de conceput o societate fără ţărani?
Cum s-ar naşte pâinea?
Cum ar creşte vitele?
După ce că munca lor este atât de prost plătită şîn raport cu a muncitorilorţ, ar fi oare drept ca ţăranii să nu aibă nici măcar speranţe că viitorul le va aparţine în egală măsură lor şi tuturor categoriilor sociale?
În fond, maşinile agricole pe care muncitorul le trimite ţăranului nu sunt un cadou pe care oraşul îl face satului, ci o târzie recompensă pentru îndelunga şi niciodata răzbunata frecventare de către oraş a pâinii satului.
Iar dacă ţărănimea va beneficia de rezultatele gândirii şi trudei muncitorimii, dacă va fi înzestrată cu maşini care să împuţineze numărul ţăranilor, numărul celor cuprinşi în muncile agricole, se cuvine să spunem că aceia care vor rămâne să mânuiască acele maşini, să le repare, să le întreţină nu vor mai fi tradiţionalii ţărani a căror supremă mecanizare era amnarul cu cremene, ci muncitorii agricoli. Deci, oameni îndreptăţiţi întru totul să facă parte din clasa muncitoare.
Pentru că nimeni n-a putut spune vreodată inepţia că din clasa muncitoare fac parte numai cei care locuiesc la oraş. Milioane de muncitori din această lume muncesc în oraş şi trăiesc la ţară. Ce sunt ei? Muncitori sau ţărani? Sau sunt dimineaţa muncitori, după-amiaza ţărani şi, noaptea, pentru că mai citesc câte o carte, devin cărturari? Iar dacă lucrează în trei schimburi înseamnă că o săptămână fac parte