Dl Crin Antonescu a declarat recent că se simte flatat şi îngrijorat de atenţia pe care i-o acordăm Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu şi cu mine. Că riscă să dezvolte chiar un fel de megalomanie, o paranoia sui generis din cauza \"atacurilor\" noastre care i-ar hiperboliza (evident negativ şi fireşte nedrept) statura.
Se sugerează că ar fi vorba de un fel de campanie concertată, o cabală coordonată de forţe obscure, menită să-l delegitimeze, să-l demonizeze pe el, potenţialul salvator al României de urgia tiraniei băsesciene. Se reia, de fapt, vechea marotă a "intelectualilor lui Băsescu", acei oameni lipsiţi de demnitate, "suflete de sclavi" cum atât de elegant ne-a numit dl Emil Constantinescu, alt corifeu altruist, non-partizan şi neresentimentar al polemicilor civilizate. Ceea ce nu suportă dl Antonescu este să i se arate cu dovezi palpabile cele două caracteristici definitorii ale stilului său politic, elemente din care decurg toate celelalte sarabande, gavote, badinerii, menuete şi alte dansuri ale suitelor imposturii promovate pe "antene" şi pe "irealităţi": fatuitatea cronică şi vacuitatea abisală.
Nu cunosc vreo intervenţie substanţială a liderului PNL pe teme doctrinare, vreo tentativă de clarificare a rolului acestui partid în dezbaterile despre viitorul dreptei (ori stângii) din România. Fraternizarea USLaşă este expresia cea mai directă a dispreţului pentru ce înseamnă întreaga tradiţie anti-totalitară din România. Am mai scris-o şi o repet aici: una este să faci o coaliţie de guvernare temporară şi alta să te aliezi strategic cu adversarii tăi ideologici, ajungând de fapt la o suicidară osmoză prin emascularea propriei identităţi politice. Dacă un Gh. Tătărescu, un om politic veritabil, cu urcările şi coborâşurile unei cariere impresionante, a ajuns să colaboreze cu comuniştii în condiţii de teribilă presiune, deci în stare de urge