Visarion Puiu si Mihail Sadoveanu. Incurcate destine! Era un obicei, poate o moda, printre iesenii de odinioara sa petreaca vara pe la manastiri. Scriitorii, universitarii, artistii, oamenii cu dare de mina, dar si cei care-si chiverniseau putinul se racoreau si-si linisteau sufletul in preajma locurilor duhovnicesti din Moldova; la Agapia sau Varatec, viata simpla si curatenia morala indemnau la o schimbare spirituala. Profesorul meu, Vasile Pavelcu, imi spunea ca, in interbelic, pentru universitari, vacantele la manastiri erau stagii obligatorii de odihna, meditatie si creatie. Lucrurile nu s-au schimbat mult nici dupa ce s-a instaurat prigoana comunista asupra manastirilor. Am descoperit, ca multi altii, prin anii ‚70, satisfactia vacantelor prin chiliile de oaspeti. In jur erau numai ieseni, ne intilneam, ne plimbam, socializam mai degraba decit la Iasi. Vara lui 1982 a fost insa deosebita. Sotia mea trebuia sa-si termine lucrarea de gradul I si s-o dactilografieze. L-am rugat pe Profesor sa-mi inlesneasca o saptamina la Casa Academiei de la Manastirea Neamtului. M-a rugat sa ne insoteasca; poate e ultima mea iesire, mi-a spus. Si chiar ultima a fost. Era o casa simpla, cu patru odai si o bucatarie, fosta proprietate a manastirii, „donata" Academiei dupa secularizarea faptuita de noul regim. Situata la capatul aleii care urca din fata manastirii, pe linga staretie, impunea prin arhitectura taraneasca si pozitie, dominind valea. Veneau acolo cercetatorii din institutele academiei, plateau un pret modic, poate ajungeau si cei citiva academicieni de la Iasi. Avea un ceardac generos in jur, o livada intinsa in spate si un mirador unde ascultam seara Europa Libera. Profesorul nu auzea prea bine, imi tot cerea sa dau mai tare, se auzea pina jos la manastire, dar s-a intimplat sa nu avem probleme. Mai si lucram; bun cunoscator al limbii ruse, invatata in Basarabia imper