Zilele trecute, în "Les Echos", laureatul Nobel Joseph Stiglitz tuna şi fulgera împotriva politicilor de austeritate. Referindu-se la cei care, pe întreaga planetă, luptă împotriva deficitelor, celebrul economist american arată că ei toţi susţin că statele trebuie să taie din cheltuieli pentru a-şi echilibra bugetele. Şi mai departe, cu bugete echilibrate, să restabilească încrederea în economiile din ţările lor, să readucă investiţiile şi să facă să revină creşterea economică. Raţionamentul e logic, conchide Stiglitz, dar tot el încearcă să ne convingă că, în ciuda logicii, timpul l-a infirmat în mod repetat. Pentru că reţeta, pretutindeni unde a fost aplicată, ar fi dus numai la eşecuri.
Luându-şi ca aliat istoria, Stiglitz trece în revistă întâmplări binecunoscute ce par să-i dea dreptate. Preşedintele american Herbert Hoover a strangulat cheltuielile bugetare în timpul Marii Depresiuni din anii 1929 - 1933, obţinând… prăbuşirea Wall Street-ului. FMI a făcut acelaşi lucru în Asia, în 1997, provocând mai întâi încetinirea activităţii economice, apoi recesiune şi depresiune. Dacă exemplele sunt discutabile, putând fi aduse argumente pro, dar şi contra, concluzia contrariază şocant.
Dacă o celebritate de talia lui Joseph Stiglitz ia în consideraţie numai jumătate de problemă, face calcule şi ajunge la un rezultat parţial, dar declară că a rezolvat întreaga problemă, ce poţi să crezi? În niciun caz că doar atât a reuşit el să vadă: o jumătate de problemă. Judecându-i afirmaţia nu numai din punct de vedere literar, ci şi logic, dar mai ales şi istoric, vom vedea că de fapt Stiglitz a procedat ca de atâtea alte nenumărate ori în trecutul îndepărtat sau apropiat. A privit lumea prin microscopul electronic al Americii. Iar concluzia pe care a desprins-o, probabil că nu neintenţionat într-o publicaţie din Europa, se înscrie pe linia opiniilor dominante exp