Liftul coboară greoi, clătinându-se din toate încheieturile. E singurul care merge din cele douăzeci instalate cândva, în vremuri mai însorite, de brava întreprindere Ascensorul. Celelalte stau la parter cu uşile larg deschise. Vizitatorii bolnavilor, în general, oameni care nu sunt de-ai casei, păşesc în cutia nichelată, plină de oglinzi, transpuşi de încântare şi apasă siguri de ei pe butoane. Zadarnic, liftul nici nu se clinteşte.
Singurul lift în funcţiune nu opreşte însă la toate etajele. Degeaba apeşi pe buton. Cutia magică trece prin faţa ta fără să oprească. Obişnuiţii spitalului au învăţat însă şiretlicurile mersului cu liftul. Ele sunt pur româneşti. Ca, de exemplu, următorul şiretlic: baţi uşor în uşă şi spui pe jumătate plângăreţ, pe jumătate ferm: tanti, liftul! Liftierele, femei şi ele, mame sau neveste, se înduioşează şi opresc. Un tânăr medic şi-a făcut rost de o trompetă. Zbieretele acesteia, repercutate de coloană, le sperie pe liftiere. Atât de tare încât nu-şi pot permite să nu oprească.
La etajele blagoslovite de umanismul liftierei dau buzna înăuntru batalioane înnebunite de aşteptare: ologi, ciungi, inşi bandajaţi la cap ca matrozii din filmele revoluţionare sovietice, femei în halate soioase, asistente delicioase, o bucătăreasă cu un cărucior de ciorbă, electricianul târând după el o scară, paralitici purtaţi în cărucioare. Liftiera umblă la butoane cu aerul înalt al unui operator NASA. Uşile se dau în lături, cu un bufnet de uşurare, la un etaj. Cetăţeanca pipăie zadarnic butoanele. Hardughia refuză să se pună în mişcare.
Cauza? Complicată. Mijlocul liftului trebuie lăsat liber. E un principiu de funcţionare rămas aşa chiar din construcţie. Umanitatea dinăuntru se lipeşte de pereţi. Un bărbat tânăr, purtând un buchet de garoafe în ţiplă, are chiar generozitatea de a renunţa. Liftul stă să plece. În acea clip
